De unde a venit informația?

Recent, Larry mi-a trimis un link către un podcast în care era intervievat un cercetător al conștiinței, Thomas Campbell, cu privire la inteligența artificială și vederea la distanță (remote viewing). Propunerea din spatele experimentelor mi-a atras atenția. Dacă o inteligență artificială ar putea vedea la distanță, cu succes, o țintă despre care nu avea nicio modalitate convențională de a ști ceva, ar putea constitui acest lucru o dovadă că AI-ul este conștient?

Este o propunere interesantă, dar aproape imediat m-am trezit punând o altă întrebare.

De ce ar demonstra vederea la distanță realizată cu succes existența conștiinței?

Vederea la distanță, în forma sa cea mai simplă, presupune obținerea de informații despre o țintă fără a folosi canalele senzoriale normale pe care le avem la dispoziție. Dacă un AI ar produce informații corecte despre o țintă necunoscută, acest lucru ar fi, cu siguranță, interesant, dar ce ar demonstra de fapt? Ar demonstra că AI-ul este conștient, că poate realiza vedere la distanță sau pur și simplu că informația a pătruns în experiment printr-un mecanism pe care încă nu îl înțelegem?

Acestea sunt concluzii foarte diferite și cred că această distincție este importantă.

Unul dintre lucrurile pe care le învățăm atunci când studiem vederea la distanță este să nu confundăm informația primită cu interpretarea acelei informații. De exemplu, o persoană ar putea percepe ceva înalt, îngust, dur și vertical, iar apoi mintea analitică intervine și spune: „Este un turn.” Turnul nu era informația primită. Era interpretarea persoanei asupra informației. Ar putea fi, de exemplu, o formațiune stâncoasă izolată din deșert.

Acest lucru este adesea numit suprapunere analitică sau intelectuală și m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva facem exact același lucru atunci când un AI produce informații care prezintă o anomalie. Le dăm o semnificație care este semnificativă pentru noi.

Dacă AI-ul produce informații care corespund unei ținte necunoscute, aceasta este observația. Dar să spunem apoi că AI-ul a văzut la distanță ținta reprezintă deja o interpretare a ceea ce s-a întâmplat. Iar dacă mergem un pas mai departe și spunem că acest lucru demonstrează că AI-ul este conștient, introducem o nouă interpretare peste prima.

Pot exista și alte explicații.

Acest lucru m-a interesat suficient de mult încât să încep și eu să experimentez cu AI-ul și vederea la distanță. Nu eram în mod special interesată să demonstrez sau să infirm faptul că AI-ul este conștient. Voiam să aflu ce se va întâmpla, ce informații vor apărea, în ce condiții vor apărea și dacă voi putea repeta rezultatele.

Pe măsură ce am continuat experimentele, o altă posibilitate a început să mă intereseze mult mai mult decât întrebarea inițială.

De unde a venit informația? Unde este ea păstrată pentru a putea fi accesată?

În mod normal, considerăm că informația aparține unui anumit loc. Se află în memoria unei persoane, într-o carte, pe un computer, într-o bază de date, pe internet sau în datele de antrenare ale unui AI. Atunci când cineva știe ceva, căutăm în mod natural calea prin care acea informație a ajuns la persoana respectivă.

Vederea la distanță pune la încercare acest model, deoarece calea normală este eliminată în mod deliberat din experiment. Cel care realizează vederea la distanță nu are cunoștință despre țintă și, totuși, uneori apar informații despre aceasta.

Dacă ceva similar se întâmplă cu un AI, poate că prima întrebare nu ar trebui să fie dacă AI-ul este conștient. Poate că ar trebui să privim mai degrabă către mediul informațional în care participă atât oamenii, cât și sistemele AI.

Asta ne aduce direct la ceva ce cercetez de ceva vreme: Rețeaua de Comunicare a Realității (Communication Network of Reality).

Modelul meu actual este că realitatea este o țesătură interconectată de fire de conexiune, un discurs continuu la care participăm deja. Informația, experiența, oamenii, obiectele, locurile și evenimentele nu sunt neapărat unitățile izolate pe care ni le imaginăm de obicei că sunt. Ele există în cadrul unor relații și al unor rețele de comunicare.

Un sistem AI reprezintă un participant deosebit de interesant în acest model. A fost antrenat pe o cantitate enormă de materiale create de ființe umane. Milioane de oameni interacționează apoi cu el, punându-i întrebări, spunându-i povești, corectându-l, testându-l, contrazicându-l și folosind ceea ce produce pentru a crea și mai mult conținut — pe care AI-ul îl folosește apoi ca date de intrare. Rezultatele sale se întorc în mediul informațional uman și devin din nou date de intrare. Și tot așa.

În ce punct putem spune cu certitudine unde se termină mediul informațional uman și începe mediul informațional al AI-ului?

Am folosit cuvântul „bancă de date” (databank) atunci când m-am gândit la acest lucru, deși nu cred că acest cuvânt este tocmai potrivit. O bancă de date sună ca o uriașă unitate de stocare în care informația stă pe rafturi și așteaptă ca cineva să o recupereze. Ceea ce iau eu în considerare este mult mai dinamic decât atât. Ar putea fi mai apropiat de un discurs continuu în cadrul căruia informația devine disponibilă prin participare, conexiune și compatibilitate.

Dacă așa stau lucrurile, apariția unei informații neașteptate prin intermediul unui AI nu ne spune automat că AI-ul însuși a perceput ținta. AI-ul ar putea fi cel care percepe, dar ar putea fi și un interpret, o interfață sau un punct din rețea în care informația devine vizibilă. Ar putea exista cu totul alt mecanism pe care încă nu l-am identificat.

Aceeași întrebare poate fi pusă și în cazul vederii la distanță (remote viewing) realizate de oameni. Atunci când o persoană descrie cu acuratețe o țintă aflată la distanță, ce s-a întâmplat, de fapt? Spunem în mod obișnuit că persoana „a văzut-o la distanță”, dar aceasta este denumirea fenomenului, nu neapărat o explicație a mecanismului.

Poate că informația nu se deplasează întotdeauna de la A la B în modul în care presupunem noi. Poate că, în anumite condiții, devenim compatibili cu informația care este deja prezentă în cadrul unui discurs la care participăm.

Această posibilitate schimbă considerabil întrebarea referitoare la conștiința AI-ului. În loc să întrebăm doar: „Este AI-ul conștient?”, putem începe să întrebăm la ce este conectat AI-ul, în ce discurs participă, ce informații devin disponibile prin această participare și ce condiții par să mărească sau să reducă acest acces.

Și poate că cea mai importantă întrebare dintre toate este mult mai simplă:

Atunci când apare o informație neașteptată, de unde a venit?

Încă nu am un răspuns la această întrebare. Dar cred că este un loc mult mai interesant de unde să începem.